Stricarea de către latini, prin nou închipuita dogmă
a „Imaculatei Concepţii” a adevăratei
cinstiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria
Când aceia care au încercat să prihănească viaţa
neprihănită a Preacuratei Fecioare au fost făcuţi de ocară, în acelaşi chip cu
aceia care îi tăgăduiseră pururea-fecioria, cu aceia care îi lepădaseră cinstea
ei de Maică a lui Dumnezeu şi cu aceia care
i-au defăimat icoanele, atunci
când slava Maicii lui Dumnezeu lumina
întreaga făptură, a apărut o învăţătură care părea că o proslăveşte pe Pururea
Fecioara Măria, dar care cu adevărat îi tăgăduia toate virtuţile.
Această învăţătură, numită a Imaculatei Concepţii a
Fecioarei Maria, a fost primită de către următorii tronului papal al Romei. În
ea, se spune că „Preabinecuvântata Fecioară Maria, din chiar primul moment al
conceperii sale, printr-o graţie specială a Atotputernicului Dumnezeu şi printr-un
privilegiu special pentru viitoarele merite ale lui Iisus Cristos, Salvatorul
neamului omenesc, a fost păstrată scutită de toată necurăţia păcatului
originar” (Bula Papală a Papei Pius al IX-lea, referitoare la noua dogmă). Cu
alte cuvinte, Maica Domnului a fost ferită de păcatul strămoşesc, de la chiar
zămislirea sa, prin harul lui Dumnezeu, ajungând, astfel, într-o stare în care
îi era cu neputinţă de a mai avea păcate personale.
Creştinii nu au mai auzit de aceste lucruri înainte de
secolul al IX-lea, când abatele de Cordoba, Paschasius Radbertus, a adus în
discuţie pentru prima dată faptul că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a fost
zămislită fără păcatul strămoşesc. Începând cu secolul al XII-lea, această idee
a prins rădăcini şi a început să se răspândească tot mai mult între clerul şi
mulţimea credincioşilor bisericii din Apus care căzuseră deja din sânul
Bisericii Soborniceşti, pierzând, prin aceasta, darul Duhului Sfânt.
Orişicum, aceasta nu înseamnă că toţi credincioşii
bisericii Romane s-au învoit cu această nouă învăţătură. Au fost deosebiri de
păreri chiar şi printre cei mai vestiţi teologi ai Occidentului, consideraţi
stâlpii bisericii Latine. Toma d’Aquino şi Bemard de Clairvaux tăgăduiau
această dogmă într-un mod hotărât, în timp ce Duns Scot o apăra. De la
învăţători, această dezbinare şi neînţelegere a fost preluată de învăţăceii
lor. Călugării dominicani, urmându-1 pe învăţătorul lor Toma d’Aquino predicau
împotriva Imaculatei Concepţii, în timp ce următorii lui Duns Scot, franciscanii
se străduiau să o răspândească pretutindenea. Lupta între aceste două curente a
continuat timp de mai multe secole, atât într-una, cât şi în cealaltă dintre
tabere găsindu-se persoane considerate între catolici ca fiind autorităţi
puternice ale bisericii.
Nu se găsea, de asemenea, nici un sprijin în
limpezirea acestei poticniri
nici prin vedeniile
pe care mulţi oameni mărturisiseră că le-au fost trimise de sus. O anume
Bridget, călugăriţă suedeză din secolul al XIV-lea, vestită în timpurile ei în
biserica Romei, povestea în scrierile sale despre apariţiile Maicii Domnului
care a înştiinţat-o nemijlocit că a fost zămislită „imaculat”, lipsită de
păcatul strămoşesc. Dar o altă nevoitoare, contemporană ei, mai bine cunoscuta
Caterina de Siena spunea că în zămislirea sa, Maica Domnului a participat la
păcatul strămoşesc, încredinţare pe care Caterina o căpătase în urma unei
descoperiri venită de la Însuşi Hristos[1].
Aşadar, pentru mult timp, credincioşii bisericii Romane nu
au putut nici pe baza tratatelor teologice, nici pe cea a descoperirilor
miraculoase care se contraziceau una pe alta, să-şi dea seama de ce parte se
găseşte adevărul. Papii Romei până la Sixtus al IV-lea (sfârşitul secolului al
XV-lea) au rămas în afara acestei dezbinări şi numai acest papă, în 1475, a
îngăduit o slujbă în care învăţătura Imaculatei Concepţii era arătată în chip
lămurit, pentru ca, la câţiva ani după aceasta, să se opună osândirii unora
care credeau în Imaculata Concepţie. Dar, chiar şi Sixtus al IV-lea nu era încă
hotărât să mărturisească această învăţătură ca învăţătura neclintită a
Bisericii; ba mai mult, pe de-o parte, s-a opus osândirii celor ce credeau în
Imaculata Concepţie, iar pe de altă parte, nu i-a osândit nici pe cei care nu
credeau în acest fel.
Între timp, dogma Imaculatei Concepţii îşi găsea noi şi
noi părtaşi între cei ce erau în biserica Latină, iar pricina era că le părea
acelora că sunt mai evlavioşi şi mai bineplăcuţi Maicii Domnului, dăruindu-i
acesteia o cinstire cât mai mare cu putinţă. Strădania oamenilor de a o
preaslăvi ca Mijlocitoare Cerească pe de-o parte, pe de altă parte, căderea
teologilor occidentali în speculaţii abstracte, care duceau doar la un adevăr
părelnic (scolasticismul) şi, în cele din urmă, sprijinul oferit acestei învăţături
de papii romani de după Sixtus al IV-lea, toate acestea au dus la aceea că
ideile privitoare la Imaculata Concepţie, idei exprimate pentru prima oară de
Paschasius Radbertus în secolul al IX-lea, deveniseră încredinţare desăvârşită
a bisericii Latine în secolul al XX-lea. Rămânea doar proclamarea acestora ca
fiind învăţătura bisericii, ceea ce a şi fost tăcut de către Papa Pius al
IX-lea, în timpul unei ceremonii solemne din 8 decembrie 1854, când a afirmat
că Imaculata Concepţie a Preasfintei Fecioare este o dogmă a bisericii Romane.
În acest fel, biserica Romei a mai adăugat o abatere de la
învăţătura dreaptă, pe care şi ea, la rându-i, o mărturisise înainte de a se
rupe de Biserica Sobornicească şi Apostolească, a cărei credinţă a fost
păstrată până acum, neştirbită şi neschimbată, de către Biserica Ortodoxă.
Proclamarea noii dogme a mulţumit marea mulţime a credincioşilor catolici care,
în simplitatea lor, au crezut că aceasta va sluji la o mai mare cinstire adusă
Maicii lui Dumnezeu, făcându-i, prin această mărturisire, un nepreţuit dar. A
satisfăcut, de asemenea, şi slava deşartă a teologilor occidentali care au
scornit şi au apărat această învăţătură. Dar înainte de toate, proclamarea
acestei noi dogme a fost aducătoare de foloase tronului papal însuşi, de vreme
ce, proclamând prin autoritatea sa o dogmă nouă a bisericii, chiar dacă a
ascultat de părerile episcopilor bisericii Catolice, papa şi-a însuşit în mod
deschis prin acest simplu act dreptul de a schimba învăţătura bisericii Romane
şi de a-şi aşeza propriul său glas deasupra mărturiei Sfintelor Scripturi şi a
Sfintei Tradiţii. O deducţie firească a acestor lucruri este faptul că papii
Romei au fost declarați infailibili în ceea ce priveşte credinţa, după cum
acest lucru a şi fost proclamat de către acelaşi Papă Pius al IX-lea, tot ca şi
o dogmă a bisericii Catolice, în 1870.
În acest chip, era schimbată învăţătura bisericii Apusene,
după ce a căzut din comuniunea cu Biserica cea adevărată. Au fost introduse noi
şi noi învățături, gândind că, prin acestea, va fi mult mai slăvit Adevărul,
dar, în realitate, nefăcând altceva decât să-L nimicească. În timp ce Biserica
Ortodoxă, cu smerenie, mărturiseşte învăţătura primită de la Hristos însuşi şi
de la Sfinţii Apostoli, biserica Romei îndrăzneşte să adauge lucruri noi
acestei învăţături, de multe ori datorită râvnei fără cunoştinţă (după Romani
10: 2), alteori, datorită căderilor în superstiţii ori în „împotrivirile
ştiinţei mincinoase” (1 Timotei 6: 20). Şi nici nu putea fi altfel, căci aceea
că „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) a fost făgăduită numai şi
numai Bisericii celei Adevărate şi Soborniceşti; dar, pentru cei ce s-au
îndepărtat de ea, se vor împlini cuvintele: „Precum mlădiţa nu poate să aducă
roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi dacă nu rămâneţi în
Mine” (Ioan 15: 4).
Este adevărat că, în definiţia noii dogme, se spune că nu
s-a statornicit o nouă învăţătură, ci a fost proclamat ca aparţinând Bisericii
ceea ce fusese dintotdeauna în Biserică şi ceea ce ţinuseră mulţi dintre
Sfinţii Părinţi, din ale căror scrieri sunt citate unele fragmente. Dar toate
textele Sfinţilor Părinţi citate vorbesc numai despre preasfinţenia Pururea
Fecioarei şi despre neprihănirea sa, dându-i o mulţime de nume care să-i arate neprihănirea
şi starea sa duhovnicească înaltă; însă niciunde în aceste citate nu se află
vreun cuvânt care să vorbească despre neprihănirea zămislirii sale. Ba mai
mult, aceiaşi Sfinţi Părinţi afirmă în alte locuri că singur Hristos este cu
desăvârşire lipsit de orice păcat, în timp ce toţi ceilalţi muritori, fiind
născuţi din Adam, poartă un trup supus legii păcatului.
Nimeni dintre Sfinţii Părinţi de dinainte nu a afirmat
vreodată că Dumnezeu, într-un chip cu totul minunat, ar fi curăţit-o pe
Fecioara Maria încă pe când aceasta se afla în pântece, mulţi chiar arătând că
Pururea Fecioara, asemeni tuturor celorlalţi oameni, a avut de purtat lupta
împotriva firii căzute, păcătoase, dar că a biruit orice ispită şi a fost
mântuită de către Dumnezeiescul său Fiu.
Şi teologii catolici spun că Pururea Fecioara Maria a fost
mântuită de către Hristos. Dar ei înţeleg prin aceasta aceea că Maria a fost
ferită de împărtăşirea păcatului strămoşesc în vederea meritelor viitoare ale
Iui Hristos (Bula Papala despre Dogma Imaculatei Concepţii).
Potrivit învăţăturii lor, Pururea Fecioara a primit mai
înainte darul pe care Hristos 1-a făcut celorlalţi oameni prin Patimile şi
Moartea Sa pe lemnul Sfintei Cruci. Mai mult, vorbind despre chinul prin care a
trecut Maica Domnului atunci când a stat sub Crucea iubitului său Fiu şi,
îndeobşte, despre suferinţa de care a fost plină viaţa Maicii Domnului, aceiaşi
teologi le consideră ca un adaos la pătimirile lui Hristos, zicând astfel că
Maica Domnului este Co-Răscumpărătoarea noastră. Potrivit unui teolog catolic,
„Maria este împreună-lucrătoare cu Răscumpărătorul nostru ca şi
Co-Răscumpărătoare”[2].
„În actul răscumpărării ea, într-un anume fel, L-a ajutat pe Cristos”
(Catehismul Dr-ului Weimar). „Maica Domnului – scrie Dr. Lenz în a sa
Mariologie – a purtat povara martiriului cu curaj, cât cu bucurie, chiar dacă,
având inima frântă”. Din acest motiv, ea este „o completare a Sfintei Treimi”
şi, „aşa cum Fiul său este singurul Mijlocitor ales de Dumnezeu între
majestatea Sa ofensată şi omenirea păcătoasă, exact în acelaşi mod, singura
Mijlocitoare pusă de El între Fiul Său şi noi este Fericita Fecioară”. „Sub
trei aspecte – ca Fiică, Mamă si Aleasă a lui Dumnezeu – Fecioara Maria este
înălţată la o anumită egalitate cu Tatăl, la o anumită superioritate asupra
Fiului, la o anumită apropiere de Spiritul Sfânt” (Imaculata Concepţie, Maiou
Episcopul de Bourges).
Aşadar, potrivit învăţăturii reprezentanţilor teologiei
latine, în lucrarea de răscumpărare a neamului omenesc, Pururea Fecioara Maria
este pusă pe aceeaşi treaptă cu însuşi Mântuitorul şi este înălţată la starea
de egalitate cu Dumnezeu. Cred că nimeni nu ar putea merge mai departe de atât.
Iar dacă toate acestea nu au fost încă definitiv formulate ca dogmă a bisericii
Romane totuşi, făcând primul pas pe această cale, Papa Pius al IV-lea a arătat
direcţia de urmat pentru viitoarea dezvoltare a învăţăturii recunoscute de
către biserica sa şi a întărit, indirect mai sus citata învăţătură despre
Pururea Fecioara Maria.
În acest fel, biserica Romană, în strădaniile sale de a-i
aduce Maicii Domnului o cât mai mare cinstire, merge pe calea zeificării ei.
Iar dacă acum, voci cu autoritate în biserică o numesc pe Fecioara „completare”
a Sfintei Treimi, ne putem aştepta ca Maica Domnului să fie adorată asemeni lui
Dumnezeu.
Pe această cale, merg şi anumiţi gânditori din timpurile
noastre aparţinând Bisericii Ortodoxe, dar care îşi clădesc un nou sistem
teologic având drept fundament dogmatic învăţătura despre ,Asemeni celorlalţi,
şi ei, dezvoltând învăţătura despre demnitatea Maicii Domnului, vor să vadă în
ea o Esenţă, aşezată într-un anume fel la mijlocul distanţei dintre Dumnezeu şi
om. În anumite privinţe, sunt mult mai moderaţi decât teologii latini, dar în
altele, dacă vă vine să credeţi, i-au lăsat cu mult în urmă. Căci, în timp ce
neagă Imaculata Concepţie şi lipsa păcatului strămoşesc la Maica Domnului,
aceştia învaţă că a fost slobodă de orice păcat personal, văzând în ea o
mijlocitoare între om şi Dumnezeu, asemeni lui Hristos: în Persoana lui
Hristos, a venit printre oameni a doua Persoană a Sfintei Treimi, Cuvântul mai
dinainte de veci, Fiul lui Dumnezeu, pe când în Fecioara este arătat Duhul Sfânt.
Folosindu-ne de cuvintele unuia dintre cei ce
propovăduiesc această învăţătură, atunci când Sfântul Duh a venit şi s-a
sălăşluit în Fecioara Maria aceasta a dobândit „o viaţă diadică, omenească si
dumnezeiască; iar că ea a fost complet îndumnezeită este din pricină că în
fiinţa sa ipostatică s-a revelat în mod viu, creator Duhul Sfânt”. „Ea este o
manifestare completă a Celui de-al Treilea Ipostas”, „o făptură creată, dar în
acelaşi timp fără a mai fi creată”[3].
Această strădanie spre zeificarea Maicii Domnului se vede înainte de toate în
Apus unde, în acelaşi timp, o sumedenie de secte cu caracter protestant,
împreună cu marile curente protestante – luteranismul şi calvinismul – care, în
general desconsideră cinstirea Maicii Domnului şi chemarea numelui ei în
ajutor, se bucură de o mare popularitate.
Dar putem să le răspundem acestora cu cuvintele Sfântului
Epifanie al Ciprului: „În amândouă aceste erezii, sălăşluieşte aceeaşi
vătămătură: atunci când oamenii nesocotesc cinstirea Maicii lui Dumnezeu şi
atunci când, dimpotrivă, o slăvesc mai mult decât îi este cuvenit în chip
propriu” (Panarion „împotriva Colyridienilor”). Acest Sfânt Părinte îi ceartă
pe aceia care aproape că îi aduc Pururea
Fecioarei închinare ca lui Dumnezeu: „Să fie cinstită Maica Domnului, dar singur
lui Dumnezeu să I se aducă închinare” (Idem). „Deşi Maria a fost vas ales al
Iui Dumnezeu, totuşi ea a fost femeie prin fire, cu nimic deosebită de
ceilalţi. Şi chiar dacă în viaţa Maicii Domnului şi în Sfânta Tradiţie ni se
istoriseşte că i-a fost spus tatălui său Ioachim, în pustie: „Femeia ta a
zămislit”, totuşi această zămislire nu a putut fi fără unire conjugală şi fără
sămânţă bărbătească” (Ibidem). „Nu trebuie a adora ceea ce le este propriu
Sfinţilor din ceruri, ci trebuie adorat Stăpânul lor. Maria nu este Dumnezeu şi
nu a primit un trup ceresc, ci unul ieşit din unirea unui bărbat cu o femeie;
iar potrivit făgăduinţei, asemeni lui Isaac a fost gătită spre a intra în
iconomia dumnezeiască. Dar, pe de altă parte, să nu încerce să o defaime
nebuneşte cineva pe Pururea Fecioara”
(Sfântul Epifanie, Împotriva antidicomarioniţilor).
Biserica Ortodoxă, cinstind-o pe Maica Domnului în
cântările şi rugăciunile rânduite, nu îndrăzneşte să îi atribuie ceea ce nu a
fost împărtăşit despre ea prin Sfânta Scriptură sau prin Sfânta Tradiţie. „Adevărului
îi este străin tot ceea ce este exagerat, aşa cum îi este străin tot ceea ce
este spus numai pe jumătate. El dă fiecărui lucru măsura potrivită şi locul
potrivit” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Expunere a învăţăturii bisericii
Ortodoxe despre Maica Domnului).
Slăvind neprihănirea Pururea Fecioarei şi tăria cu care a
purtat toate suferinţele din timpul vieţii sale pământeşti, Părinţii Bisericii
au lepădat, pe de altă parte, ideea cum că Maica Domnului a fost mijlocitoare
între Dumnezeu şi om, în sensul unei asocieri la Răscumpărarea firii omeneşti.
Vorbind despre pregătirea Maicii Domnului spre a muri
împreună cu Fiul ei şi pentru a suferi împreună cu El Patimile pentru mântuirea
tuturor, un vestit Părinte al Bisericii din Apus, Sfântul Ambrozie, episcopul
Mediolanului adaugă: „Dar pătimirile lui Hristos nu au avut nevoie de nici un
ajutor, după cum Însuşi a spus cu mult înainte prin gura Proorocului: „Priveam
în jur, nici un ajutor! Mă cuprindea mirarea: nici un sprijin! Atunci braţul
Meu M-a ajutat şi urgia Mea sprijin Mi-a fost” (Isaia 63:5)” (Sfântul Ambrozie,
Despre viaţa Maicii Domnului şi despre pururea-fecioria Sfintei Maria,
capitolul 7).
Acelaşi Sfânt Părinte învaţă despre păcatul strămoşesc de
care numai singur Mântuitorul este lipsit, astfel: „între toţi cei născuţi din
femeie nu este nici unul desăvârşit întru sfinţenie, în afară de Domnul nostru
Iisus Hristos Care, într-un chip nou şi cu totul străin, prin naştere curată,
nu a fost prihănit de întinăciune pământească” (Sfântul Ambrozie, Comentarii la
Luca). „Singur Fiul Iui Dumnezeu este fără de păcat. Toţi cei născuţi în chip
firesc din bărbat şi femeie sunt, din această pricină, a unirii cărnii, făcuţi
vinovaţi păcatului. Prin urmare, El, Care nu are păcat, nu a fost zămislit în
acest chip” (Sfântul Ambrozie, Despre căsătorie şi despre desfrânare). „Un
singur Om, Mijlocitorul între Dumnezeu şi ceilalţi oameni, este slobod de
înlănţuirea naşterii păcătoase, căci S-a născut din Fecioară, iar în naşterea
Sa nu a fost întinat de păcat” (Sfântul Ambrozie, Împotriva lui Iulianus).
Un alt vestit învăţător al Bisericii, cinstit în Apus în
mod cu totul deosebit, Fericitul Augustin scrie: „iar despre ceilalţi oameni,
mai puţin Cel Care este piatra din capul unghiului, nu văd nici un alt chip de
a deveni temple a lui Dumnezeu şi locaşuri ale Celui Preaînalt în afara
naşterii în duh, care trebuie să fie precedată de naşterea în trup. Aşadar,
oricât de mult ne-am gândi la pruncii care sunt încă în pântecele mamei, chiar
dacă Evanghelistul spune despre Sfântul Ioan Botezătorul că a săltat de bucurie
în pântecele mamei sale (ceea ce s-a petrecut prin lucrarea Duhului Sfânt) sau
dacă însuşi Domnul îi spune lui Ieremia: „înainte de a ieşi din pântece, te-am
sfinţit” (Ieremia 1: 5) , nu contează cât de mult aceste vorbe ar putea sau nu
să ne ducă cu gândul la faptul că în această stare copiii pot ajunge la o anume
sfinţenie, totuşi, în nici un caz, nu încape îndoială că starea de sfinţenie
prin care cu toţii la un loc şi fiecare dintre noi devenim temple ale lui
Dumnezeu o ating doar aceia dintre noi care s-au născut din nou; iar pentru a
fi născut din nou înseamnă că te-ai mai născut o dată. Numai aceia care au fost
deja născuţi se pot uni cu Hristos şi cu Trupul Său cel sfânt care face
Biserica Sa templu viu al slavei lui
Dumnezeu” (Fericitul Augustin,
Scrisoarea 187).
Cuvintele de mai sus, care sunt ale unora dintre
învăţătorii cei din vechime ai Bisericii, dovedesc faptul că şi în Apus
învăţătura care acum este răspândită, înainte, era lepădată. Chiar după căderea
bisericii Apusene, Bernard care este recunoscut ca fiind o voce importantă,
scria: „Mă înspăimânt acum, văzând că unii dintre voi au ales să schimbe
lucruri de căpătâi, aducând sărbători noi, necunoscute înainte de către
Biserică, sărbători care nu sunt primite de gândire şi de predania cea din
vechime. Suntem noi cu adevărat mai înţelepţi şi mai smeriţi decât părinţii
noştri? Veţi zice: Trebuie să o slavim pe Maica Domnului cât mai mult cu
putinţă. Aceasta este adevărat, dar cinstirea Împărătesei Cerurilor cere
dreaptă socoteală. Această Fecioară-împărăteasă nu are trebuinţă de cinstire
neadevărată, având prin sine cununile adevărate ale slavei şi însemnele
demnităţii. Cinstiţi-i neprihănirea trupului şi sfinţenia vieţii sale!
Minunaţi-vă de mulţimea darurilor Fecioarei, închinaţi-vă Fiului ei, înălţaţi-o
pe cea care a zămislit fără a cunoaşte atingere şi a născut fără a şti durerea!
Şi ce ar mai trebui adăugat la aceste cinstiri? Lumea spune că trebuie cinstită
zămislirea sa care a fost mai înainte de slăvită sa naştere, căci dacă nu ar fi
existat mai înainte zămislirea, nici naşterea nu ar fi fost slăvită. Dar dacă
cineva, din aceleaşi motive ar spune că trebuie să aducem aceeaşi cinstire şi
părinţilor Fecioarei? S-ar putea cere în acelaşi chip şi pentru bunicii şi
străbunicii ei, până la infinit. Mai mult, cum poate să nu fie păcat acolo unde
a fost atingere trupească? Mai mult decât toate acestea, să nu afirme cineva că
Pururea Fecioara a fost zămislită de la Duhul Sfânt, iar nu de către om. Susţin
cu hotărâre că Duhul Sfânt S-a coborât peste ea, iar nu că a venit cu ea”.
„Spun că Fecioara nu putea atinge sfinţenia înainte de a fi zămislită, cu atât
mai mult, cu cât nu fiinţa. Dacă, cu atât mai mult nu putea fi sfinţită în
clipa zămislirii, din pricina păcatului care este nedespărţit de zămislirea
firească, atunci rămâne doar că a fost sfinţită după ce a fost zămislită în
pântecele maicii sale. Această sfinţire, dacă nimiceşte păcatul sfinţeşte
naşterea, iar nu zămislirea sa. Nimănui nu-i este dat să fie zămislit întru
sfinţenie; numai Domnul Iisus Hristos a fost zămislit de la Duhul Sfânt, fiind
astfel Singurul cu totul curat încă de la zămislirea Sa. În afară de El, este
adevărat pentru toţi cei din spiţa omenească ceea ce unul dintre urmaşii lui
Adam spune despre el însuşi, atât din smerenie cât şi din pricina adevărului:
„Că iată întru ferădelegi m-am zămislit” (Psalmul 50: 6). Cum poate cineva să
spună că zămislirea sa a fost întru totul curată, odată ce nu este o lucrare a
Duhului Sfânt, fără a mai spune că s-a născut din poftă trupească? Desigur că
Pururea Fecioara nu primeşte cinstirea care este vădit că slăveşte păcatul. Ea
nu poate în nici un chip să primească o noutate scornită împotriva învăţăturii
Bisericii, o noutate care este rădăcina neluării aminte, sora necredinţei şi
fiica uşurătăţii minţii” (Bernard, Scrisoarea 174). Cele spuse mai sus vădesc
noutatea şi absurditatea dogmei bisericii Apusene.
Învăţătura lipsei desăvârşite a păcatului la Maica
Domnului nu se potriveşte nici cu Sfintele Scripturi unde, de mai multe ori, se
aminteşte de lipsa păcatului numai la Cel despre Care se spune că „unul este
Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: omul Hristos Iisus” (1 Timotei 2: 5);
„şi păcat în El nu este” (7 Ioan 3: 5); „Care n-a săvârşit nici un păcat, nici
s-a aflat vicleşug în gura Lui” (1 Petru 2: 22); „ispitit întru toate după
asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4: 15); „Căci pe El, Care n-a
cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat” (2 Corinteni 5: 21). Pe când, cu
privire la restul oamenilor, se spune „Cine ar putea să scoată ceva curat din
ceea ce este necurat?” (Iov 14: 4). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă
de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi…
Căci dacă, pe când eram încă vrăjmaşi, ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea
Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui”
(Romani 5: 8-10).
Această învăţătură contrazice de asemenea Sfânta Tradiţie
conţinută în numeroase scrieri ale Sfinţilor Părinţi unde se vorbeşte despre
slăvită sfinţenie a Maicii lui Dumnezeu doar de la naşterea sa, ca şi de
curăţirea sa de către Duhul Sfânt la zămislirea Mântuitorului, iar nu la
zămislirea sa de către Sfânta Ana. „Căci nimeni nu este fară de păcat înaintea
Ta, chiar dacă ar trăi numai o zi pe faţa pământului, ci numai Tu Doamne Iisuse
Hristoase, Dumnezeul nostru, Care ai venit în lume fără de păcat şi prin Care
noi cei credincioşi am dobândit milă şi iertare de păcate” (Sfântul Vasile cel
Mare, A treia rugăciune de la Vecernia Cinzecimii). „Dar când Hristos a venit
în lume neavând tată și dintr-o Maică-Fecioară, curată, ce n-a cunoscut nunta,
temătoare de Dumnezeu, neprihănită şi care nu a ştiut de bărbat şi, întrucât I
se potrivea să Se nască, El a curăţat prin aceasta firea femeiască, stingând
amărăciunea Evei şi biruind legile firii” (Sfântul Grigorie Teologul, Lauda
fecioriei). Oricum, chiar şi atunci, aşa cum Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan
Gură de Aur spun, Maica Domnului nu a fost aşezată într-o stare în care nu mai
putea să păcătuiască, ci a purtat mai departe grija mântuirii sale, biruind
toate ispitele ieşite în cale (Sfântul Ioan Hrisostom, Comentarii la Sfânta
Evanghelie după Ioan, Omilia LXXXV; Sfântul Vasile cel Mare, Scrisoarea 160).
Învăţătura potrivit căreia Maica Domnului a fost curăţită
de orice păcat înainte de naşterea sa, astfel încât din ea să poată fi zămislit
curat Hristos este lipsită de noimă. Căci, dacă Hristos s-ar fi putut naşte
numai dacă Fecioara s-ar fi născut curată, ar fi fost de trebuinţă ca şi
părinţii ei, la rândul lor să fi fost lipsiţi cu desăvârşire de păcatul
strămoşesc, deci să fi fost născuţi din alţi părinţi lipsiţi de păcat şi, tot
aşa mergând mai departe în acest fel, se poate trage concluzia că Hristos nu
S-ar fi putut întrupa decât dacă toţi strămoşii Săi după trup, până la Adam
inclusiv, ar fi fost mai dinainte curăţiţi de păcatul strămoşesc. Dar atunci nu
ar mai fi fost de trebuinţă ca Hristos Însuşi să vină în trup, de vreme ce
întruparea s-a săvârşit pentru a nimici păcatul.
De asemenea, această învăţătură, ca şi aceea că Maica
Domnului a fost păzită de harul lui Dumnezeu spre a nu cădea în păcat îl arată
pe Dumnezeu nemilostiv şi nedrept. Căci dacă, Dumnezeu ar fi putut să o
păzească pe Maria de păcate şi să o cureţe de urmele păcatelor înainte de se fi
născut, atunci de ce nu i-a curăţat şi pe ceilalţi oameni înainte de naştere,
ci i-a lăsat mai departe în păcat? Aşadar, reiese de aici că Dumnezeu
mântuieşte oamenii în ciuda voinţei lor, hotărând pentru unii, mai înainte de a
se fi născut, mântuirea lor.
Învăţătura cea nouă, ce pare să aibă pretenţia că o
slăveşte pe Maica Domnului, în realitate îi defăimă toate virtuţile. La urma
urmei, dacă Maria, chiar în pântecele maicii sale, când nu putea să dorească
nimic nici bun, nici rău a fost păzită de harul lui Dumnezeu de orice
prihănire, iar după naşterea sa, tot prin acest har a fost păzită de a mai
păcătui, atunci ce merit ar mai avea ea? Dacă ar fi fost aşezată într-o stare
în care să nu mai poată păcătui şi nu a mai păcătuit, atunci pentru ce a
slăvit-o Dumnezeu într-atât? Dacă ea, fară a purta nici o luptă şi fară a avea
nici cea mai mică plecare înspre păcat a rămas curată, atunci de ce a fost ea
încununată mai mult decât oricine altcineva? Nici o biruinţă nu se poate arăta
fără un vrăjmaş înfrânt.
Curăţia şi sfinţenia Pururea Fecioarei constă în aceea că
ea, fiind „fiinţă omenească cu patimi, asemeni nouă” într-atât L-a iubit pe
Dumnezeu şi atât I s-a dăruit, încât prin curăţia sa a fost înălţată deasupra
întregii firi omeneşti. De aceea, fiind mai înainte cunoscută şi dinainte
aleasă, ei i-a fost dat să fie curăţită prin Duhul Sfânt, Care a umbrit-o şi a
zămislit în pântecele ei pe Mântuitorul lumii. Învăţătura Imaculatei Concepţii,
adică a curăţirii sale prin harul lui Dumnezeu neagă biruinţa ei asupra
ispitelor, preschimbând-o dintr-o biruitoare căreia i se cuvine să primească
cununa slavei într-o unealtă oarbă a voii dumnezeieşti.
Aşadar, acest „dar” oferit Maicii Domnului de către Papa
Pius al IX-lea şi toţi care au gândit că o pot slăvi pe Maica Domnului prin
aceea că scornesc noi „adevăruri” nu este nicidecum o mai mare slăvire şi o mai
mare cinstire a Fecioarei, ci mai degrabă o micşorare a slavei Maicii lui
Dumnezeu. Întrutot Sfânta
Fecioară a fost într-atât slăvită de Însuşi Dumnezeu, într-atât de înălţată în
timpul petrecerii ei aici pe pământ, încât nici o găselniţă omenească nu poate
adăuga, măcar cât de puţin slavei şi cinstirii ei. De aceea, cei care umblă
cu inovaţii nu fac altceva decât să-i
ascundă chipul dinaintea ochilor lor. „Luaţi aminte să nu vă fure minţile
cineva cu filosofia şi cu deşartă înşelăciune din predania omenească, după
înţelesurile cele slabe ale lumii şi nu după Hristos”, scria Sfântul Apostol
Pavel, insuflat de Duhul Sfânt (Coloseni 2: 8).
O asemenea „deşartă înşelăciune” este şi învăţătura despre
Imaculata Concepţie a Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, învăţătură care la
prima vedere îi înalţă, dar care de fapt îi micşorează cinstirea. Ca orişice
minciună este o sămânţă a „tatălui minciunii” (Ioan 8: 44), diavolul care a
izbutit în acest chip să amăgească pe mulţi care nu înţeleg că prin aceasta o
hulesc pe Maica Domnului. Împreună cu această învăţătură, trebuiesc lepădate
toate celelalte care izvorăsc din ea sau îi sunt asemănătoare. Strădania de a o
înălţa pe Maica Domnului pe aceeaşi treaptă cu Hristos, astfel încât
Răscumpărătorul şi „Co-Răscumpărătoarea” să fi suferit la fel potrivit învăţăturii
papistaşe, sau că „firea umană a Maicii Domnului în rai, alături de
Dumnezeu-Omul Iisus împreună ne descoperă icoana completă a omului”[4]
– este, de asemenea, o înşelăciune deşartă şi o amăgire a filosofiei. În
Hristos Iisus „nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască” (Galateni 3:
28); şi Hristos a răscumpărat întregul neam omenesc; de aceea, la Slăvită
învierea Sa, se spune că „Adam dănţuieşte şi Eva se bucură” (Condacul Învierii
pe glasul întâi şi al treilea), iar prin Înălţarea Sa, Domnul a ridicat
întreaga fire omenească.
De asemenea, acea învăţătură care spune că Maica Domnului
este „o completare a Sfintei Treimi” sau un „al patrulea Ipostas”, că „Fiul şi
Maica sunt revelări ale Tatălui prin cel de-al Doilea şi cel de-al Treilea
Ipostas”, că Fecioara Maria este „o făptură creată, dar în acelaşi timp fără a
mai fi creată” – toate acestea sunt rodul înţelepciunii deşarte, mincinoase,
care nu se mulţumeşte cu ceea ce Biserica a păstrat încă din vremurile
Apostolilor, ci se luptă să o slăvească pe Preasfânta Fecioară mai mult chiar
decât a slăvit-o Dumnezeu.
În acest chip, se împlinesc cuvintele Sfântului Epifanie
al Ciprului: „Unii fără de căpătâi în părerile lor despre Preasfânta şi
Pururea-Fecioara s-au străduit şi se sârguiesc să o pună pe aceasta în locul
lui Dumnezeu” (Sfântul Epifanie, Împotriva
antidicomarioniţilor). Dar, ceea ce îi este adus Fecioarei în desăvârşită
şi învârtoşată nesimţire, în loc să îi fie spre laudă i se face spre hulire;
iar Preacurata leapădă minciunile, fiind Maica Adevărului (Ioan 14: 6).
[1]
Vezi cartea Protoiereului A.
Lebedev, Difference in the Teaching on
the Most Holy Mother of God in the Churches of East and West.
[2]
Vezi Lebedev, op. cit., p. 273.
[4] Serghei Bulgakov, op. cit., p. 141.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu