Sărbătorim astăzi ziua în care Sfinţii Ioachim şi Ana vin
la Templu, spre a-şi împlini făgăduinţa dată lui Dumnezeu: aceea că, de vor
dobândi în dar prunc de la El, aveau, la rândul lor, să-l închine Dăruitorului.
Şi iată ziua în care Sfinţii Părinţi au socotit să îşi ţină făgăduinţa.
Fericitul
Ieronim spune că, aducând ei copila,
singură a urcat în grabă cele cincisprezece trepte ale scării din faţa uşii, cu
bucurie încredinţându-se astfel ea însăşi lui Dumnezeu. Fiindcă, deşi în vârstă
de numai trei ani, dar chemarea lui Dumnezeu lucra cu putere într-însa, aşa
cum, până la sfârşitul ei pământesc, avea să lucreze. Iar aceasta nu pentru că
n-ar fi fost şi ea om asemenea nouă şi n-ar fi avut slăbiciuni pământeşti, ci:
pentru că voia ei liberă s-a pus mereu de acord cu voia lui Dumnezeu.
Se poate spune că un copil de trei ani nu ştie ce alege.
Este adevărat că un copil de trei ani nu are dimensiunea exactă a alegerii
sale, el nu poate aprecia consecinţele acesteia şi, de cele mai multe ori, nici
nu-i trece prin minte s-o facă. Dar, dacă un copil de trei ani nu acţioneaza în
mod raţional, aceasta nu înseamnă că el nu alege: fiecare gest al său e
rezultatul unei alegeri. Prunca ce este adusă astăzi la Templu de către
părinţii săi ar fi putut să refuze să vină. Ar fi putut să nu urce singură
scările şi chiar să se împotrivească atunci când au adus-o părinţii săi. Ar fi
putut să refuze să rămână în Templu în anturajul unor oameni necunoscuţi. Însă
prunca era deprinsă cu ascultarea. Şi, precum a ascultat de părinţi, mai vârtos
încă avea să asculte, de-a lungul vieţii, de Dumnezeu. Toată viaţa Maicii
Domnului a fost o viaţă de ascultare: de la Intrarea ei în Biserică şi până în
clipa întoarcerii la Fiul şi Dumnezeul ei. De aceea a şi fost dusă de către
arhiereu în Sfânta Sfintelor: insuflat de Dumnezeu, Zaharia a profeţit prin
gestul său unic vieţuirea unică a Mariei şi vrednicia la care ea avea să
ajungă.
Şi a rămas Fecioara în Templu doisprezece ani, timp în
care s-a îndeletnicit cu lucrul de mână, cu citirea Scripturii şi cu
rugăciunea, iar inima ei s-a aprins de iubirea de Dumnezeu cu o ardere
nestăvilită, încât era cu totul străină de gândurile pământeşti, obişnuite
tinerelor de vârsta ei, care năzuiesc să-şi întmeieze o familie, să aibă un soţ
şi copii. Precum Sfinţii Părinţi au făgăduit lui Dumnezeu copilul pe când încă
ei nu-l aveau, aşa şi copilul acesta, darul lui Dumnezeu pentru întreaga
omenire, s-a făgăduit Lui pe sine-şi încă de timpuriu, iubind pe Dumnezeu mai
presus decât pe ea însăşi şi preţuind bucuria vieţuirii în El mai mult decât trecătoarele bucurii ale
acestei vieţi pământeşti.
E vrednic de amintit că odată, citind în cartea Proorocului
Isaia: „Iată Fecioara în pântece va avea şi va naşte Fiu, şi vor chema numele
Lui Emanuel (cu noi este Dumnezeu)…” (Is. 7, 14), s-a rugat cu lacrimi ca
Dumnezeu s-o învrednicească să fie măcar cea mai umilă slujnică a acelei
Fecioare. Iată smerenia Maicii Domnului care, deşi în mod curent se ruga în
Sfânta Sfintelor, unde, în rest, numai
arhiereul intra şi numai o dată pe an, iar pentru ea Sfânta Sfintelor – Altarul
vechiului Templu – era loc obişnuit de rugăciune, deşi era adeseori hrănită de
Arhanghelul Gavriil cu hrană cerească iar locuitorii Cerului erau oaspeţii ei
obişnuiţi – ea nu se socotea pe sine vrednică de a fi mai mult decăt slujnica
acelei Fecioare. Cu adevărat, pe cine se smereşte pe sine Dumnezeu îl înalţă.
Cu atât mai mult pe această Preacurată Fecioară care, fiind crescută în frica
de Dumnezeu şi în iubirea Lui, L-a ales din pruncie, lepădând lumea pentru
dragostea Lui şi asta, într-o vreme când societatea preţuia mai mult căsătoria
decât fecioria.
La finele celor doisprezece ani petrecuţi la Templu, în
vârstă fiind ea de cincisprezece ani, a fost logodită cu Dreptul Iosif, o
rudenie a sa (după David Proorocul), care avea optzeci şi patru de ani. Şi s-a
făcut această logodnă, ca, sub paza şi sub ascunzişul ei, Dumnezeu să lucreze
minunea întrupării Cuvântului şi să trimită lumii Mântuitor şi Izbăvitor din
robia satanei.
Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi
niciun cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!
Ceea ce eşti mângâierea lacrimei, bucuria aşteptării şi
rod al rugăciunii, care la trei ani ai fost adusă la Templu şi încredinţată lui
Dumnezeu pe Care L-ai iubit din toată inima ta şi din toate puterile tale,
făgăduindu-te lui de copilă, care te-ai smerit totdeauna pe sine-ţi şi
ascultătoare ai fost până la slăvita ta mutare la Fiul şi Dumnezeul tău, nu ne
lăsa pe noi, cei ce nădăjduim întru tine! Mântuieşte-ne pe noi cu puterea rugăciunilor tale şi cu puterea ta
de Maică dumnezeiască.
Pe cei căzuţi, ridică-i şi, prin pocăinţă, întoarce-i la
Domnul. Pe cei rătăciţi, povăţuieşte-i la dreapta credinţă. Celor bolnavi, le
fii sprijin şi alinare, şi vindecare sufletelor şi trupurilor lor chinuite de
felurite dureri.
Păzeşte pe fiii tăi şi le fii lor far de lumină în veacul
acesta întunecat şi tulbure! Că, iată, vrăjmaşul ne-a cerut să ne cearnă şi
umblă urlând şi căutând pe cine să înghită; şi s-a făcut iscusit, zorind să
doboare şi pei aleşi, de va putea.
Du rugăciunile noastre Fiului tău şi Dumnezeului nostru şi
tu însăţi roagă-te pentru noi, că rugăciunea ta toate le poate şi Fiul tău
totdeauna Se-nduplecă şi-ţi dăruieşte câte le ceri de la El. Noi suntem răi şi greşitori în fiece clipă,
dar tu fă milă cu noi şi povăţuieşte-ne pe calea mântuirii, prin pocăinţă şi
prin lucrarea iubirii.
Vezi neputinţele noastre şi nu ne lăsa să perim! De-am şi
căzut, ridică-ne grabnic şi ne întoarce la Dumnezeu! Întăreşte-ne-n dreapta
credinţă şi în iubirea Domnului şi a aproapelui nostru, ca nu cumva, din
împuţinarea dragostei, să ne netrebnicim cu totul şi să ne ducă furtuna acestor vremuri în larg şi
vrăjmaşul să ne zdobească prin răutatea din noi. Vindecă dezbinarea din sânul
nostru şi ajută-ne să împlinim porunca iubirii lăsată nouă de Fiul tău:
„Iubiţi-vă unii pe alţii, precum Eu v-am iubit!”…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu