Maică a lui Dumnezeu, fără prihană și mai
presus de toată mintea și de tot cuvântul; o, Fecioară Preasfântă, care
covârșești însăși fecioria ca ceea ce mai înainte de nașterea cea
dumnezeiască ai fost fecioară mai presus de toate fecioarele și aceeași
ai rămas și întru naștere, și după ea; prin care firea oamenilor cea
căzută de demult și depărtată de la Dumnezeu, prin iubirea de oameni cea
negrăită și prin pogorârea cea neasemănată, s-a unit cu firea cea
dumnezeiască și fericită, care nicidecum n-a suferit despărțire,
amestecare sau schimbare; prin care și după această unire negrăită și
împăcare, căzând din cuviință prin zavistia vicleanului și prin ușurința
minții noastre, suntem chemați iarăși la pocăință și pe Fiul tău și
Dumnezeul nostru Îl avem milostiv către noi prin mijlocirile tale cele
neobosite către Dânsul și prin rugăciunile tale cele prea lucrătoare.
Ție, Stăpână, mă cuceresc și pe tine te
rog, cea milostivă și iubitoare de oameni, Maica lui Dumnezeu Cel
milostiv și iubitor de oameni: stai lângă mine în ceasul acesta când,
mai mult decât oricând, am trebuință de acoperământul și sprijinul tău.
Că, de vreme ce sunt cu totul necurăție și noroi al păcatelor și, mai
cuprinzător a zice: locaș al tuturor patimilor pierzătoare de suflet și
voiesc să mă apropii de Preacuratele și Înfricoșătoarele Taine ale
Fiului tău și Dumnezeului nostru, mă îngrozesc și sunt ținut de
cutremur, cugetând la mulțimea fărădelegilor mele. Căci care din
simțurile mele nu le-am folosit rău eu, ticălosul? Care meșteșugire
satanicească nu am lucrat-o cu fățărnicie, cu bună voire și covârșire?
Cu ce gânduri necuvioase și năluciri deșarte nu m-am stricat? Care chip
de robie nu a stăpânit cu desăvârșire mintea mea? Că nu numai că mă port
ca un robit de patimile cele ticăloase în care am căzut și care
stăpânesc mintea mea, nici numai de acele fapte și vorbe străine care au
intrat în sufletul meu prin cele cinci simțiri și care mi s-au făcut
idoli răi, risipindu-mi socoteala cea bună, ci și cele ce încă nu s-au
făcut, nici se vor face, și cele ce nu s-au auzit, nici nu s-au văzut,
adunându-le mintea mea cea pătimașă și copilărească, avându-l în ajutor
pe făcătorul răutății, mi-au cheltuit vremea vieții mele celei
păcătoase. Și, aflându-mă eu, ticălosul, întru atâta mulțime de rele, am
cugetat, o, Stăpână, să mă apropii de Tainele cele dumnezeiești și mai
presus de fire. Dar mă tem ca nu cumva să fiu legat de mâini și de
picioare, ca cel neîmbrăcat cu haină de nuntă, și să fiu aruncat ca un
nevrednic în întuneric și, în loc de luminare și de împărtășire cu darul
cel dumnezeiesc, să fiu osândit în locuința întunericului, cea
potrivită mie.
Dar ce să fac?
De mă voi împărtăși cu Tainele cele
înfricoșătoare cu nevrednicie, niște pedepse ca acestea și mai rele
decât acestea aștept să pătimesc.
Iar dacă voi petrece multă vreme
neîmpărtășit de acestea, punând înainte nevrednicia, nebăgând de seamă,
voi cădea în adânc de rele, făcându-mă astfel vinovat de aceleași
pedepse sau de unele și mai mari.
Deci, strâmtorat sunt din amândouă
părțile. De aceea, și alerg la tine, Ajutătoarea cea tare și nebiruită;
milostivește-te, Preacurată Maică a lui Dumnezeu, și, folosind
îndrăzneala ta cea de Maică către Fiul tău, cere-mi mie iertare de
greșalele mele cele făcute mai înainte și mă arată nevătămat de focul
cel arzător al Tainelor Lui cele făcătoare de viață. Iar, mai ales,
fiindcă ai unite în tine puterea și iubirea, învrednicește-mă să mă
curățesc și să mă luminez prin împărtășirea acestora și îmi ajută să
petrec rămășița vieții mele întru pocăință, în sfințenie și în smerenie,
în lucuri, în cuvinte și în gânduri. Și fii lângă mine de-a pururea,
îndreptând toate mișcările sufletului meu, sprijinindu-mă,
povățuindu-mă, surpând puterile cele potrivnice, păzindu-mă și
ocrotinu-mă din toate părțile ca pe un rob netrebnic al bunătății tale.
Cu adevărat, Stăpână cu totul
binecuvântată, să nu întorci deșarte rugăciunile mele cele nevrednice și
ticăloase, ci stai lângă mine și mă ajută în viața aceasta, în vremea
ieșirii sufletului meu cel ticălos și la Judecata cea înfricoșătoare și
nemitarnică ce va să fie și să mă izbăvești de toate cele rele. Ca,
fiind mântuit cu darul tău, să te binecuvintez și să te preamăresc și,
luminându-mă cu razele tale, să mă îndrept spre lauda, slava și
închinăciunea Treimii Celei preabune, fericite și atotlucrătoare, în
vecii vecilor. Amin.
Pocăința – Poarta Împărăției, Epifania, Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul”, Alba Iulia, 2003, pp. 104-107.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu