Întâmplare relatată de o călătoare ce se afla în avionul
care se întorcea de la Sfintele Locuri în 29 august 2003.
Era vineri dimineaţa, 29 august 2003. Am plecat cu o
greutate în inimă din Ierusalim spre Tel Aviv, ca să ne îmbarcăm spre Atena.
Am petrecut extraordinar. În ziua precedentă am sărbătorit
Adormirea Maicii Domnului la Mormântul ei, de vreme ce la Ierusalim Adormirea
se prăznuieşte după calendarul vechi, mai târziu cu 13 zile, adică la 28
august. [Citește mai mult...]
Am trăit o experienţă unică, nemaiîntâlnită. Prăznuirea a
fost măreaţă, bogată, tuturor împărţitoare de daruri. După-amiază târziu, ne-am
pregătit valizele; seara, am participat la privegherea de la Sfântul Mormânt
şi, îndată după aceasta, ne-am îndreptat spre autobuzul ce ne aştepta în afara
Cetăţii Vechi. Vremea era frumoasă. Cerul era înstelat şi, cuprinşi de o dulce
linişte, ne desfătam de frumuseţea Oraşului luminat. Ne pironisem ochii la
zidurile lui, îmbrăţişând cu mintea toate Locurile Sfinte şi închizându-le
ermetic în inimile noastre. Un zâmbet uşor, abia perceput, trăda oboseala
zilelor petrecute aici, dar şi adânca noastră recunoştinţă faţă de Dumnezeu
pentru cele trăite. Satisfacţia şi bucuria noastră erau atât de mari, încât nu
s-au micşorat deloc din pricina aşteptării prelungite, nici din pricina
controlului extenuant făcut de evrei la aeroport.
Când, în cele din urmă, m-am îmbarcat în avion – dacă îmi
aduc bine aminte, era un Airbus cu două motoare – am observat că luminile lui
fluctuau continuu şi nu aveau o intensitate fixă. M-am gândit că vreun cablu nu
face bine contact şi m-am afundat în scaun. Când avionul a pornit pe pistă,
perturbaţiile electrice au devenit mai intense şi se auzea totodată zgomotul
caracteristic micilor şi nenumăratelor scurtcircuite. Nu am dat importanţă.
Luminile s-au stins, am decolat şi, când s-au aprins din nou, continuau să
fluctueze, dar într-o măsură mai mică. Stăteam împreună cu mama mea în partea
stângă a avionului, în faţa aripii, iar prietenii şi cunoscuţii noştri stăteau
în scaunele din preajmă.
După vreo 20 de minute, am auzit un zgomot puternic şi
avionul a început să tremure şi să se mişte în dreapta şi în stânga, „aşa cum
se cerne făina” – precum a spus unul din prietenii noştri. Pilotul ne-a anunţat
mai întâi în ebraică, apoi în engleză, să rămânem legaţi cu centurile de
siguranţă, lucru ce l-au făcut şi însoţitoarele de bord. La început, nu am dat
importanţă, până când nu am privit aripa şi am văzut cum turbina (motorul)
ardea în flăcări şi se rupea în bucăţi din pricina fierului incandescent. După
o introducere calmă, le-am arătat mamei şi prietenilor din jur priveliştea. Cu
toţii călătorisem de multe ori cu avionul, dar pentru prima dată vedeam un
motor în flăcări! Ne-am neliniştit puţin, dar ne-am ascuns cu grijă neliniştea,
tăcând. Unii dintre noi, după cum am aflat mai târziu, rosteau Rugăciunea lui
Iisus. După câteva minute, am fost informaţi despre pierderea motorului din
stânga şi că vom încerca să ajungem doar cu celălalt motor pe aeroportul
Eleftherios Venizelos.
Nu au trecut alte 20 de minute, când s-a auzit un alt
zgomot de mai mică intensitate din partea dreaptă şi am simţit cu toţii
aceleaşi intense vibraţii ale avionului, amestecate cu mişcări bruşte. Unii,
care stăteau în faţa aripii drepte, au strigat: „A luat foc turbina!” Atmosfera
calmă şi oarecum plăcută de până atunci din avion a fost înlocuită repede de
panică! Avionul pierdea continuu şi brusc din înălţime şi se auzea un zgomot ca
o şuierătură, care mi-am amintit că îl auzeam în filme, atunci când cădeau
bombe din avioane. Însoţitoarele de bord, care abia începuseră să împartă
răcoritoare, au asigurat repede cărucioarele în locurile potrivite, după care
s-au aşezat repede şi s-au legat cu centurile, plecându-şi capetele între
genunchi. Mulţi bolnavi de inimă şi vârstnici îşi luau medicamentele lor câte
două odată! Între soţi, se făcea spovedanie publică, spunând unul celuilalt
când l-a înşelat şi cu cine, şi cerându-şi iertare. Bătrânii le descopereau
copiilor că îi nedreptăţiseră în testament şi le cereau iertare, iar copiii îi
iertau. Dar şi aceştia, la rândul lor, îşi cereau iertare pentru vechi
comportări necuviincioase. Prietenii mărturiseau că, pretextând cutare
împrejurare, au spus minciuni şi s-au clevetit reciproc…
Toate acestea de mai sus, împreună cu continua şi brusca
pierdere a înălţimii, cu neobişnuitele mişcări ale avionului şi cu tăcerea
pilotului, făceau atmosfera foarte grea. Ca şi cum nu ar fi ajuns aceasta,
cineva din grupul nostru a strigat: „A avut dreptate cutare!”, aducându-şi aminte
de cuvintele unui monah care îi spusese, în prezenţa unui al treilea, cu câteva
zile mai în urmă, că Grecia va jeli un număr mai ridicat de morţi decât cel de
la Paşti – referindu-se la accidentul de la Tembi, care avusese loc cu puţin
înainte de Săptămâna Mare – numai că de această dată va fi în mare. Începuserăm
să ne neliniştim de-a binelea…
Avionul începuse să se aplece într-o parte şi din aceasta
ne-am dat seama că încearcă să se întoarcă. M-am gândit că ne vom întoarce la
Tel Aviv sau în Cipru. Peste puţină vreme, o însoţitoare de bord s-a ridicat şi
a mers în grabă să asigure nişte lucruri care cădeau. Tânăra, mai înainte
zâmbitoare şi dulce la vorbă, devenise palidă şi-şi pierduse glasul. Frica
pusese stăpânire pe expresia feţei ei, pe dinţii ei strânşi şi ajunsese la
apogeu în ochii ei.
Am întrebat-o dacă am pierdut amândouă motoarele şi ea
mi-a răspuns dând afirmativ din cap.
- Şi acum ce se va întâmpla? Cum vom înfrunta situaţia?,
am întrebat eu din nou.
Ea nu m-a mai privit în ochi, ci privirea ei se pierduse
undeva, ca şi cum ar privi în gol. A început să-şi mişte capul în dreapta şi în
stânga, a ridicat cu indiferenţă din umeri, ca şi cum toate s-ar fi pierdut şi
a dat să plece. Atunci, eu am ţinut-o strâns de mână şi am strigat: „Cădem?”,
iar ea mi-a confirmat dând de mai multe ori din cap, fără să poată articula
vreun cuvânt, după care a alergat şi s-a legat iarăşi în scaunul ei, ţinându-şi
capul apăsat pe genunchi. Am răsuflat adânc cu toţii şi încercam, cât se putea
de calm, să conştientizăm ce se întâmplă.
Vălul tulburării a fost rupt de glasul puternic al unui
monah:
- Nu vă temeţi, fraţilor, ci să ne rugăm! Nu ne va lăsa
Dumnezeu!
Preoţii şi-au pus epitrahilele şi au început să citească,
unii mireni au început să rostească Rugăciunea lui Iisus, iar ceilalţi s-au
împărţit în două grupuri – aripa dreaptă şi cea stângă a avionului – şi au
început încet-încet să cânte unii Paraclisul Maicii Domnului, iar ceilalţi
Acatistul ei. De îndată ce ne-am pus nădejdea în Dumnezeu, ne-am simţit foarte
bine, ne-am uşurat.
Călătorii de altă credință, cumplit de înfricoșați în
comparație cu noi, credeau ca fredonăm cântece și ne priveau de parcă am fi
fost niște nebuni. Această mângâiere şi
înălţare sufletească a fost întreruptă puţin mai târziu, când vocea tremurândă
a pilotului ne-a înştiinţat: „După cum v-aţi dat seama, puţin înainte am
pierdut şi al doilea motor. Am aruncat combustibilul şi vom încerca să ne
întoarcem la Ben-Gurion (aeroportul din Tel-Aviv), dar…” – aici i s-a pus un
nod în gât şi s-a oprit brusc. Pentru o clipă a îngheţat sângele în noi. Căci
una este să presupui că te îndrepţi spre ceva neplăcut şi altceva să ţi se
confirme oficial. După câteva clipe de descumpănire, am continuat cu toţii să ne
rugăm de acolo de unde rămăsesem, unii cu Rugăciunea lui Iisus, alţii
Paraclisul, iar alţii Acatistul. Mi-a făcut o deosebită impresie faptul că se
rugau fierbinte și cei ce în trecut arătaseră că nu cred.
Mă purtam cu atâta stăpânire de sine, încât am fost
acuzată de nepăsare. Nădăjduind că voi da curaj unora care plângeau, le
spuneam:
- Cândva toţi vom muri. De asta nu vom scăpa. Ce ne mai
rămâne? Câţi ani vom trăi şi cum îi vom trăi! Toţi vrem să trăim mulţi ani, dar
dacă Dumnezeu a hotărât să murim astăzi, nici de asta nu vom scăpa. De altfel,
nu există ceva pe care să-l putem face omeneşte, ca să ne mântuim, şi să nu-l
facem. Aşadar, dacă luăm drept adevăr că astăzi vom fi chemaţi să dăm
socoteală, ce ar trebui să ne intereseze? În ce stare se află sufletul nostru!
Îmi veţi spune: „Acum sunt într-o stare rea, dar, dacă aş mai fi avut un an,
m-aş fi pocăit.” Însă această cugetare filosofică nu se potriveşte situaţiei
prezente – este mai degrabă o dorinţă evlavioasă –, căci, aşa cum am spus,
astăzi trebuie să dăm socoteală. Aşadar, ce ne mai rămâne să facem? Să ne rugăm
cu sinceritate şi să cerem cu multă căldură iertarea păcatelor noastre. Dar
trebuie să avem nădejdea în mila lui Dumnezeu, pentru că El, din nespusa Sa
dragoste faţă de noi, nu va îngădui niciodată să se întâmple ceva spre paguba
sufletului nostru. Adică, dacă ne va lua astăzi, asta înseamnă că ne va lua în
momentul cel mai bun al nostru. Cei mai mulţi dintre noi ne-am spovedit şi
ne-am împărtăşit chiar ieri, la praznicul Maicii Domnului. Dar oare suntem
gata? Gândiţi-vă ce s-ar întâmplat dacă am fi plecat cu totul nepregătiţi! Toţi
cei ce am venit aici n-am făcut-o pentru turism, ci pentru închinare. Oare
Domnul şi Maica Sa ne vor lăsa aşa pe noi, cei ce am venit la praznicul ei?!…
Mişcările neregulate ale avionului deveneau tot mai
intense. Ne aflam atât de jos, încât începuseră să se distingă insulele, iar
mai departe uscatul. Deodată s-a ridicat în picioare un călugăr care stătea în
faţă, în partea dreaptă, acela care ne îndemnase la rugăciune – nu ştiu dacă
era simplu monah sau ieromonah, ci îmi aduc aminte numai de statura sa înaltă
şi slabă, de chipul său liniştit şi de barba lui lungă – şi a rostit cu un glas
puternic şi plin de siguranţă şi cu ochii plini de lacrimi:
- Fiii mei, vă rog să mă credeţi: o văd înainte pe Maica
Domnului foarte mare, ţinând avionul de dedesubt! Ne vom izbăvi! Ne vom izbăvi!
Să ne rugăm şi să-i mulţumim!
Am prins toţi curaj şi am început să cântăm Paraclisul, de
data aceasta tare şi cu veselie. Până şi însoţitoarele de bord şi-au dat seama
că se întâmplă ceva îmbucurător şi au prins viaţă, privind cu nedumerire.
Peste puţin, s-au văzut limpede clădirile Tel-Avivului. Ne
aflam deja foarte jos. Rămăseseră doar câteva clipe… Αu început să-mi intre în
minte gânduri de îndoială: „Oare ne vom izbi de pământ sau vom cădea în mare?”.
Dar încercam să le alung cu rugăciunea „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!
Facă-se voia Ta! Preasfântă Născătoare-de-Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi!”
Deodată, s-a văzut aeroportul. Pista era acoperită cu
spumă şi de-a lungul ei erau dispuse multe puncte de prim-ajutor. Alt avion nu
se vedea – se pare că ne dăduseră prioritate. Ni s-a părut că coboram cu o
viteză mare în comparaţie cu alte dăţi. Ne mai despărţeau doar câţiva metri de
sol. Când a avut loc contactul, avionul s-a oprit într-un chip minunat la 50 de
metri, fără ca vreunul din pasageri să fie clintit câtuşi de puţin de la locul
său! Avionul nu avea motoare care să fie puse să funcţioneze invers pentru a
frâna, iar frânarea roţilor trebuia să fie foarte bruscă – lucru foarte
primejdios – pentru ca avionul să se oprească în 50 de metri. Şi, chiar de s-ar
fi făcut aceasta, ar fi trebuit să fim aruncaţi cu toţii în faţă, din pricina
inerţiei! (Când mergi încet cu maşina şi frânezi puţin, tot ţi se duce corpul
în faţă). Nimic din acestea nu s-a întâmplat. Avionul nu s-a oprit potrivit
legilor firii, ci ca şi cum l-ar fi pus cineva uşor pe pământ.
Atunci cu toţii, uşuraţi, am început mulţumirile: „Slavă
Ţie, Doamne! Îţi mulţumesc, Maica Domnului! Fie numele Tău binecuvântat,
Doamne!”
Numai însoţitoarele de bord fuseseră cuprinsese de o criză
nervoasă. Timp de cinci minute, una dintre ele deschidea câte un iaurt, lua o
linguriţă din el şi apoi îl arunca, alta deschidea şi închidea mereu nişte
sertare metalice, iar alta tremura şi clănţănea din dinţi.
După puţin timp, am debarcat şi, împreună cu poliţiştii,
medicii şi infirmierii, am intrat într-un salon, unde se încerca ca unii să fie
readuşi în simţiri, iar celorlalţi li s-a dat câte o băutură răcoritoare. Din
pricina stării tensionate pe care am trăit-o, ni se uscaseră gurile, dar cui îi
mai păsa de asta? Trăiam - şi aceasta ne era îndeajuns!
În scurt timp, a venit un alt avion ca să ne ducă la
Atena, unde am ajuns cu bine. Desigur, aici ne aşteptau reporterii şi camerele
de luat vederi. Un prieten mi-a telefonat să vadă dacă sunt bine, pentru că
văzuse la ştirile dimineţii un scurt reportaj pe un mare canal de televiziune
despre zborul nostru, dar care s-a întrerupt brusc şi nu s-a mai spus nimic
despre el.
Din acea clipă, ne-am pierdut cu toţii orice interes
pentru lucrurile mărunte. Nimeni nu striga, nu protesta pentru întârziere,
pentru valize, pentru mărturisirile publice ale păcatelor grele, pentru nimic.
Păşeam pe pământ, dar minţile şi inimile ne erau pline de recunoştinţă şi
alipite de Cel Ce ne-a adeverit pentru încă o dată, atât de limpede, dragostea
Sa. Am cunoscut că trăiam în purtarea de grijă a lui Dumnezeu şi am simţit o
nespusă bucurie şi o neclintită recunoştinţă pentru aceasta.
Astfel au trecut şi următoarele zile. Vedeam orice lucru
ca pe o creaţie a lui Dumnezeu, îl iubeam şi mă minunam de el. Încetasem să mă
mânii şi să mă macin pentru lucruri secundare. Încercam să răspund dragostei
lui Dumnezeu printr-o purtare îngăduitoare, nejudecând şi, când puteam,
ajutându-i pe ceilalţi. Din păcate, după vreo săptămână, am reintrat în rutina
vieţii cotidiene. Mi-e ruşine s-o spun, dar nu am reuşit să păstrez înlăuntrul
meu acea pace, rugăciune, recunoştinţă, dragoste, pe care nu le mai trăisem
vreodată…
Toate cele petrecute în acel eveniment real m-au făcut să
văd lucrurile oarecum diferit, să încerc să ies din carapacea egocentrismului
meu şi a raţiunii noastre iraţionale, care pe toate le pune în cutiuţe şi vrea
să le explice prin legi şi rânduieli. Frica de sfârşit pricinuieşte conştientizarea
păcatelor, te îmbrânceşte la simţire…
Recunoştinţa pe care o simte cineva pentru nesfârşita
dragoste a lui Dumnezeu îi înmoaie inima, îl topeşte, îl face să-i iubească pe
fraţii lui şi toată creaţia. Dar, totodată, se teme ca nu cumva vreo faptă de-a
sa să-L mâhnească pe Dumnezeu şi să piardă ceea ce a început să guste inima sa,
adică ceea ce a fost făcut să fie căutat de sufletul său: darul unirii, prin
dragoste, cu Dumnezeu.
(Am hotărât să scriu această experienţă unică pentru mine
la rugămintea unui frate drag întru Hristos, spre slava lui Dumnezeu şi
întărirea duhovnicească a celorlalţi fraţi. Vă rog să mă iertaţi pentru tonul
personal al povestirii, dar am vrut să expun evenimentele şi simţămintele întocmai cum le-am trăit.
Mulţumesc pentru înţelegere.)
A.P., închinătoare
Traducere din limba greacă după revista Centrului de
Unitate şi A Studiului de Promovare a Valorilor noastre, Nr. l
Material apărut în nr. 19 din Familia Ortodoxă
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu