Când toți cei care au îndrăznit să hulească împotriva
sfinţeniei şi curăţiei Preasfintei Fecioare Maria au fost aduşi la tăcere,
vrăjmaşii au încercat să-i ştirbească cinstirea ce i se aducea ca Maică a lui
Dumnezeu. În secolul al V-lea, Arhiepiscopul Constantinopolului, Nestorie,
începea să predice poporului o învăţătură nouă, potrivit căreia Maria nu ar fi
născut decât numai pe omul Iisus, în Care mai apoi Dumnezeu Şi-ar fi făcut
sălaş şi ar fi locuit în El ca într-un templu. La început, i-a îngăduit numai
unui preot al său, Atanasie, să propovăduiască unele ca acestea, dar mai apoi,
a început el însuşi să propovăduiască în biserică această străină învăţătură,
cum că nimeni nu ar trebui să o numească pe Maria „Născătoare de Dumnezeu”, de
vreme ce ea nu născuse pe Dumnezeu-Omul. Nestorie socotea că pentru sine este
înjositor să se închine unui prunc înfăşat în scutece și dormind într-o iesle.
Asemenea predici au stârnit scandal pretutindenea în lume
şi au întinat curăţia dreptei credinţe, mai întâi la Constantinopol, iar mai
apoi peste tot unde ajungea vestea despre această nouă învăţătură. Sfântul
Proclu (ucenicul Sfântului Ioan Hrisostom), care în acea vreme era episcop al
Cizicului, iar mai apoi Arhiepiscop al Constantinopolului a ţinut o predică, de
faţă fiind şi Nestorie, predică în care mărturisea cu tărie că Fiul lui
Dumnezeu a luat trup omenesc din Fecioara, care este, aşadar cu adevărat
„Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu), căci încă din preacuratul ei pântece
Dumnezeirea a fost unită cu Pruncul zămislit de la Duhul Sfânt; iar acest
Prunc, chiar dacă a fost născut de Preacurata doar după firea Sa omenească,
totuşi încă de la naştere a fost Dumnezeu adevărat şi om adevărat.
Dar Nestorie a tăgăduit cu încăpăţânare lepădarea de
străina sa învăţătură, susţinând că trebuie să se facă deosebire între Iisus şi
Fiul lui Dumnezeu, Maria neputând fi deci numită „Theotokos” (Născătoare de
Dumnezeu), ci „Hristotokos” (Născătoare de Hristos), de vreme ce Iisus nu a
fost decât Uns al lui Dumnezeu (Hristos sau Mesia), aşa cum fuseseră şi cei din
vechime, Proorocii, dar întrecându-i pe aceia în deplinătatea unirii cu
Dumnezeu. Învăţătura lui Nestorie devenea astfel o tăgăduire a întregii
iconomii a Mântuirii, căci dacă Preacurata nu este Născătoare de Dumnezeu,
atunci Cel ce a primit pentru noi Patimile şi Crucea nu a fost Dumnezeu, ci un
simplu om.
Sfântul Chiril care pe atunci era în scaunul
Arhiepiscopiei Alexandriei, aflând despre învăţătura Iui Nestorie şi despre
tulburarea pe care acesta a făcut-o în Biserica din Constantinopol i-a trimis
acestuia o scrisoare prin care încerca să-1 convingă să păstreze învăţătura pe
care Biserica o mărturisea de la întemeierea ei şi să nu schimbe sau să adauge
nici o înnoire la această învăţătură. Pe lângă aceasta, Sfântul Chiril a mai
scris şi preoţilor, şi poporului din Constantinopol, îndemnându-i să stea
neclintiţi în credinţa ortodoxă, fără a le fi teamă de prigonirile ce le va
porni Nestorie împotriva celor ce nu se învoiesc cu învăţătura lui. De
asemenea, Sfântul Chiril i-a mai scris şi Papei Celestin, la Roma, care,
împreună cu credincioşii păstoriţi de el, stăteau tari în credinţa ortodoxă.
La rândul său, Papa Celestin i-a scris Iui Nestorie,
chemându-l să-i înveţe pe oameni credinţa ortodoxă, iar nu a sa. Dar Nestorie a
rămas surd la toate acestea, pretinzând că ceea ce învăţa el era credinţa
ortodoxă, cei ce nu recunoşteau aceasta fiind numiţi de el eretici. Sfântul
Chirili i-a scris din nou lui Nestorie, alcătuind douăsprezece anatematisme, în
care erau arătate în douăsprezece articole cele mai de seamă deosebiri dintre
credinţa ortodoxă şi ceea ce învăţa Nestorie şi aruncând anatema asupra celui
ce ar fi nesocotit şi nu ar fi primit chiar şi numai un singur articol din cele
douăsprezece anatematisme.
Nestorie a respins pe de-a-ntregul cele douăsprezece
articole întocmite de Sfântul Chiril, alcătuind la rându-i o scriere în
douăsprezece articole în care făcea arătată învăţătura pe care o propovăduia,
aruncând anatema asupra celor ce nu o primeau. Primejdia ce se ridica asupra
credinţei dreptslăvitoare era din ce în ce mai mare. Sfântul Chiril a trimis
atunci câte o scrisoare împăratului Teodosie cel Tânăr, soţiei sale Evdochia şi
surorii acestuia, Pulheria cu cererea de a se preocupa mai îndeaproape de
această situaţie și de a stăvili erezia.
S-a hotărât atunci convocarea unui sinod ecumenic la care
ierarhii adunaţi de la toate marginile lumii să hotărască dacă învăţătura
propovăduită de Nestorie este sau nu este ortodoxă. Pentru locul unde urma să
se adune ce de-al III-lea Sinod ecumenic, a fost aleasă cetatea Efesului, în
care au locuit odată Preasfânta Fecioară dimpreună cu Sfântul Ioan Teologul.
Sfântul Chiril i-a adunat pe episcopii Egiptului împreună cu care a călătorit
pe mare până la Efes. Din Antiohia, a venit Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei,
dimpreună cu episcopii bisericilor din Răsărit. Episcopul Romei, Sfântul
Celestin nu a putut fi de faţă la acest Sinod şi l-a rugat pe Sfântul Chiril să
apere credinţa ortodoxă, trimiţând în locul său doi episcopi dimpreună cu un
preot din Biserica Romei, Filip, cărora le-a dat îndrumări precise despre ce
urmează să spună. De asemenea, la Efes, au mai venit Nestorie, episcopii din
cetăţile de pe lângă Constantinopol, precum şi episcopii din Palestina, Asia
Mică şi Cipru.
În ziua a zecea a calendelor lui iulie, după calendarul
roman, adică 22 iunie 431, în Biserica Sfintei Fecioare Maria din Efes, a avut
loc adunarea episcopilor sub conducerea Arhiepiscopului Alexandriei, Sfântul
Chiril şi a Episcopului Efesului, Memnon. În mijlocul lor era aşezată o
Evanghelie, semn că Sinodul era condus nevăzut de însuşi Domnul şi Mântuitorul
nostru Iisus Hristos. Mai întâi, s-a citit Simbolul Credinţei care a fost
alcătuit la primele două sinoade a toată lumea. Apoi, a fost dată citirii
Proclamaţia Imperială de către trimişii
împăraţilor Teodosie şi Valentinian care cârmuiau în vremea aceea cele
două părţi ale Imperiului.
Odată acestea terminate, a început citirea scrisorilor lui
Chiril şi Celestin către Nestorie, precum şi răspunsul lui Nestorie. Sinodul,
prin gurile participanţilor, a arătat învăţătura lui Nestorie ca neadevărată şi
a osândit-o, lipsindu-1 pe Nestorie de demnitatea episcopală. Această hotărâre
a fost întărită printr-un Act sinodal, semnat de aproape 160 de episcopi care
au fost de faţă. Dar, de vreme ce unii dintre ei ţineau locul şi altor episcopi
care nu au putut fi acolo, în fapt actul sinodal a fost semnat de mai mult de
200 de episcopi care-şi aveau scaunele episcopale în toate părţile Bisericii
din acea vreme şi care au mărturisit astfel credinţa ce se păstra din vechime
în cetăţile lor.
Aşadar, acest act al sinodului a fost glasul Bisericii
Soborniceşti care a mărturisit cu tărie că Hristos, născut fiind din Fecioară,
este Dumnezeu adevărat Care S-a făcut om. Iar, întrucât Preacurata Fecioară a
dat naştere unui Om adevărat Care, în acelaşi timp, era şi Dumnezeu adevărat,
cu dreptate este a fi cinstită ca „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu).
La sfârşitul adunării din acea zi, acest act a fost
deîndată citit poporului care aştepta nerăbdător la porţile bisericii. Întreg
Efesul s-a umplut de bucurie când a aflat că cinstirea Maicii Domnului a rămas
neştirbită. Bucuria a fost cu atât mai mare, cu cât Maica Domnului s-a bucurat
de o cinstire cu totul aparte în această cetate unde a locuit în timpul vieţii
ei pământeşti şi a cărei ocrotitoare a devenit după trecerea sa la locaşurile
cele veşnice. Odată ce Actul sinodal, a fost pus la vedere în tot Efesul,
oamenii i-au întâmpinat plini de veselie pe Părinţi când seara au ieșit din
biserica unde avusese loc adunarea. I-au însoţit cu făclii aprinse şi cu
cădelniţele cu tămâie arzând. Pretutindenea, se puteau auzi glasuri pline de
bucurie, slăvind pe Maica Domnului şi lăudându-i pe Părinţii care i-au apărat
numele împotriva ereticilor.
Sinodul a mai avut încă cinci adunări: pe 10 şi 11 Iunie,
pe 16, 17 şi 22 Iulie şi pe 31 August (după calendarul roman). La aceste
adunări, au fost luate, în şase canoane, măsuri împotriva celor ce ar fi
îndrăznit să propovăduiască învăţătura lui Nestorie şi să schimbe hotărârile
Sinodului din Efes.
La plângerea episcopilor Ciprului împotriva pretenţiilor
episcopului Antiohiei, Sinodul a hotărât ca Biserica Ciprului să îşi păstreze
autocefalia pe care a moştenit-o încă de la Sfinţii Apostoli, şi ca, îndeobşte,
„nici unul dintre preaiubitorii de Dumnezeu episcopi să nu cuprindă altă
eparhie, care nu a fost mai demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor
dinaintea lui…, ca să nu se calce canoanele Părinţilor şi nici sub cuvânt de
lucrare sfinţită, să se furişeze trufia stăpânirii lumeşti, şi să nu trecem cu
vederea că pierdem câte puţin slobozenia pe care ne-a dăruit-o nouă cu sângele
Său Domnul nostru Iisus Hristos, Izbăvitorul tuturor oamenilor”[1].
Sinodul a mai întărit osândirea pelagianismului care
învăţa că omul se poate mântui prin propriile sale puteri, fără a avea nevoie
de ajutorul harului lui Dumnezeu. De asemenea, s-au mai luat unele hotărâri
care se refereau la conducerea bisericilor şi s-au trimis scrisori tuturor
episcopilor care nu au luat parte la adunările sinodale, înştiinţându-i de
hotărârile luate şi chemându-i să păzească învăţătura dreptei credinţe şi pacea
Bisericii. În acelaşi timp, Sinodul a hotărât că învăţătura Bisericii a fost pe
deplin cuprinsă în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, de aceea, nu
a mai alcătuit o altă învăţătură de credinţă, interzicând ca şi pe viitor „să
se întocmească o altă credinţă”, adică să se alcătuiască alte Simboluri ale
Credinţei sau să se facă schimbări în învăţătura de credinţă care a fost
hotărnicită la al Il-lea Sinod a toată lumea.
Această din urmă hotărâre a fost încălcată câteva veacuri
mai târziu de creştinii din Apus când, la început în locuri răsfirate, iar apoi
în întreaga biserică Romană s-a adăugat la Simbolul niceo-constantinopolitan
învăţătura că Duhul Sfânt purcede „şi de la Fiul”. Această formulă a fost
aprobată de papii romani din secolul al Xl-lea, chiar dacă până atunci
înaintaşii lor, începând cu Sfântul Celestin au păzit cu scumpătate hotărârea
celui de-al treilea Sinod ecumenic din Efes.
În acest chip, pacea tulburată de Nestorie s-a aşternut
încă o dată în Biserică, dreapta credinţă a fost din nou apărată, iar
mincinoasele învăţături, osândite.
Sinodul ce a avut loc la Efes este pe bună dreptate
socotit ecumenic, fiind aşezat pe aceeaşi treaptă cu Sinoadele de la Niceea şi
de la Constantinopol, care i-au precedat. La Efes, s-au adunat trimişii
întregii Biserici. Hotărârile luate aici au fost recunoscute de întreaga
Biserică „de la un capăt la altul al lumii”. Aici, a fost mărturisită
învăţătura păstrată de pe vremea Sfinţilor Apostoli. Sinodul nu a întocmit o
învăţătură nouă, ci a mărturisit adevărul pe care unii au încercat să îl
înlocuiască printr-o născocire, a hotărnicit cu amănunţime mărturisirea
Dumnezeirii lui Hristos Care S-a născut din Fecioară. Credinţa şi judecata
Bisericii asupra acestei chestiuni a fost acum lămurit arătată, în aşa fel
încât nimeni să nu mai poată aduce în Biserică mincinoase plăsmuiri. Pe viitor,
se vor mai putea ivi alte lucruri în care să fie nevoie de hotărârea întregii
Biserici, dar niciodată nu se va mai naşte îndoiala dacă Iisus Hristos a fost sau
nu Dumnezeu.
Sinoadele care s-au ţinut mai apoi au urmat întocmai
hotărârile Sinoadelor de dinaintea lor. Nu au mai întocmit nici un alt Simbol
de credinţă diferit de cel niceo-constantinopolitan, ci doar au adus lămuriri
asupra lui. La cel de-al III-lea Sinod ecumenic, s-a mărturisit cu tărie
învăţătura Bisericii despre Maica Domnului. Înainte vreme, Părinţii au osândit
pe cei ce îndrăzniseră să pângărească neprihănita viaţă a Maicii Domnului. Iar
acum, despre cei ce au încercat să ştirbească cinstirea ce i se aducea, s-a
spus tuturor: „Cel care nu-L mărturiseşte pe Emanuel Dumnezeu adevărat şi prin
urmare pe Preasfânta Fecioară ca fiind Theotokos (Născătoare de Dumnezeu),
deoarece ea a născut cu trupul pe Cuvântul Care este de la Dumnezeu-Tatăl, şi care
S-a întrupat să fie anatema”. (întâia anatematismă a Sfântului Chiril al
Alexandriei).
[1]
Vezi Canonul 8 al Sinodului al
III-lea ecumenic în Canoanele Bisericii
Ortodoxe, ediție îngrijită de Arhid. Prof. Dr. Ioan Floca, Sibiu, 1993, pp.
75-76.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu