Maica Domnului Kykkiotisa, Milostiva |
Dacă icoana lui Hristos[1]
– fundament al iconografiei creştine – reproduce trăsăturile Dumnezeului devenit Om, icoana Maicii Domnului reprezintă, dimpotrivă, prima fiinţă umană
care a realizat ţelul Întrupării – îndumnezeirea omului. Biserica Ortodoxă
afirmă legătura dintre Fecioară şi umanitatea căzută care poartă urmările
păcatului originar şi nu o exclude din descendenţa lui . În acelaşi timp,
excepţionala ei demnitate, desăvârşirea ei personală, supremul grad de
sfinţenie pe care Ea l-a atins explică supravenerarea ei: Fecioara este prima
făptură a genului uman care a atins deja, prin totala transfigurare a fiinţei
sale, scopul rezervat oricărei creaturi. Ea a depăşit deja graniţa timpului şi
a veşniciei şi se află încă de pe acum în Împărăţia a cărei instaurare este
aşteptată de Biserică odată cu A Doua Venire a lui Hristos. Ea, cea care „L-a
purtat în sine pe Dumnezeul de necuprins”, „cu adevărat Născătoare de Dumnezeu”
fiind (Theotokos) – potrivit formulării de la Sinodul III Ecumenic (Efes, 431)
– ea veghează împreună cu Hristos soarta lumii.
Imaginea ei ocupă, deci, primul loc după aceea a lui
Hristos şi îi este complementară; ea se deosebeşte de icoanele celorlalţi
sfinţi ale îngerilor, atât prin varietatea tipurilor iconografice, cât şi prin
cantitatea sau intensitatea cu care acestea sunt venerate[2].
Potrivit tradiţiei ortodoxe, Sfântul Evanghelist Luca ar
fi pictat, puţin după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei.
Una aparţine tipului numit „Milostiva” (Eléousa) – aceea
numită în franceză, destul de impropriu, „Fecioara tandreţei”. Ea reprezintă
mângâierile reciproce ale Maicii şi ale Pruncului, subliniind naturaleţea
sentimentului uman, a tandreţei şi iubirii materne. Este imaginea unei mame
care suferă profund la gândul iminentului supliciu al Fiului ei, având totodată
conştiinţa tacită a suferinţelor Lui inevitabile.
O altă imagine este cea de tipul „Odighitria” (Odègètria),
„Călăuzitoarea”. Fecioara şi Pruncul sunt reprezentaţi din faţă, orientaţi
către privitor. Această imagine hieratică şi maiestuoasă reliefează în chip
special Dumnezeirea Pruncului.
Cât priveşte cea de-a treia icoană, ea ar fi reprezentat-o
pe Fecioară fără Prunc. Datele referitoare la ea sunt confuze. E posibil ca
această icoană să fi semănat cu cea a Fecioarei din „Deisis”, adică orantă,
adresându-se lui Hristos.
În prezent, în Biserica Rusă, există circa o duzină de
icoane ale Fecioarei, atribuite Sfântului Luca. Pe de altă parte, există
douăzeci şi una de asemenea icoane în Occident şi la Muntele Athos, dintre care
opt, la Roma. Desigur, nu se poate susţine că aceste icoane au fost pictate
chiar de mâna Evanghelistului; nimic din ce a pictat el nu ne-a parvenit[3].
Însă icoanele numite „ale Sfântului Luca” fac parte dintr-o tradiţie căreia el
îi furnizează prototipurile, fiind pictate după reproduceri ale originalelor
Sfântului Luca. Aici, tradiţia apostolică trebuie înţeleasă aşa cum o înţelegem
când este vorba de Liturghie sau de regulile apostolice: acestea din urmă urcă
până la Apostoli, nu pentru că ar fi fost scrise de propria lor mână, ci pentru
că au un caracter apostolic şi o autoritate apostolică.
Tradiţia referitoare la Sfântul Luca ne este transmisă,
între altele, prin anumite texte liturgice, mai ales cele de la sărbătorile
dedicate unor icoane e Fecioarei, cum ar fi cele ale Maicii din Vladimir, care
aparţin tipului „Milostiva” (21 mai, 23 iunie şi 26 august). În timpul
vecerniei, se cântă, la litie, o stihire (glasul 6) care spune: „Atunci când
icoana Ta a fost mai întâi pictată de vestitorul tainelor Evangheliei şi ți-a
fost adusă pentru ca să o recunoşti şi să-i dai puterea de a izbăvi pe cei ce
Te preacinstesc, Te-ai bucurat: Tu, cea milostivă şi cea prin care ne-a venit
mântuirea, Tu ai fost asemenea gurii şi glasului icoanei. Precum atunci când
L-ai zămislit pe Dumnezeu, cântai imnul «De acum toate neamurile Mă vor
binecuvânta», tot aşa, privind icoana, spus-ai: «Harul şi puterile Mele să fie
cu acest chip». Şi cu adevărat credem că ai spus aceasta, Stăpână, şi că Tu ne
eşti aproape prin acest chip...”.
La utrenie, primul imn al canonului întru cinstirea
Fecioarei (glas 4) ne spune: „Zugrăvindu-ți chipul preacinstit, dumnezeiescul
Luca, scriitorul Evangheliei lui Hristos, călăuzit fiind de glasul dumnezeiesc,
L-a înfăţişat în braţele Tale pe Făcătorul a toate.”
Dacă ultimul text se mulţumeşte să constate doar că prima
icoană a Fecioarei a fost făcută de Sfântul Luca, primul afirmă, pe deasupra,
faptul că Fecioara însăşi şi-a văzut chipul, conferindu-i harul şi puterile
sale. Or, Biserica întrebuinţează acelaşi text la sărbătorile diferitelor
tipuri de icoane ale Fecioarei, care provin, toate, din prototipurile realizate
odinioară de Sfântul Luca. În acest mod, Biserica arată că forţa şi harul
respectiv se transmit tuturor imaginilor care reproduc (dimpreună cu simbolurile
aferente) trăsăturile autentice ale Maicii Domnului, aşa cum au fost ele fixate
de Sfântul Luca.
Cea mai veche mărturie pe care o avem cu privire la
icoanele pictate de Sfântul Luca datează din secolul VI. Ea este atribuită lui
Teodor, numit „anagnostul”, un istoric bizantin din prima jumătate a secolului
respectiv (pe la 530) – lector la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.
Teodor ne spune că, pe la 450, a fost adusă la Constantinopol o icoană a
Fecioarei Călăuzitoare care era atribuită Sfântului Luca. Împărăteasa Eudoxia,
soţia împăratului Teodosie al II-lea, ar fi trimis-o, din Ierusalim, surorii
sale, Pulcheria[4].
Sfântul Andrei Criteanul şi Sfântul Gherman, Patriarhul
Constantinopolului (715-730), vorbesc şi ei despre o icoană a Fecioarei pictată
de Sfântul Luca, dar care se găsea la Roma. Sfântul Gherman adaugă că icoana a
fost pictată în timpul vieţii Maicii Domnului şi că ar fi fost trimisă la Roma
„preaputernicului” Teofil despre care vorbesc proloagele Evangheliei Sfântului
Luca şi ale Faptelor Apostolilor. Potrivit altei tradiţii, o icoană a Fecioarei
ar fi fost pictată de Sfântul Luca, binecuvântată de Maica Domnului şi trimisă
aceluiaşi Teofil, însă la Antiohia.
Oricum ar sta lucrurile, încă din secolul IV, atunci când
creştinismul a devenit religie de Stat, nemaiexistând, prin urmare, nici un
pericol de a se arăta cele sfinte, icoana deţinută de Teofil – care stătuse
până atunci ascunsă la Roma – a fost cunoscută de un număr mereu mai mare de
creştini. Dintr-o locuinţă particulară, icoana însăşi sau reproducerea ei va fi
fost transportată într-o biserică. Iar în 590, Papa Grigorie I (590-604) va
transporta la bazilica Sfântul Petru – în procesiune solemnă şi în sunetul
litaniilor – venerabila icoană a Maicii Domnului „despre care se spune că ar fi
opera Sfântului Luca” (quam dicunt a Sancto Luca factam).
Pe lângă icoanele pictate de Sfântul Luca, tradiţia
vorbeşte şi de o icoană a Fecioarei făcută în chip miraculos, adică nu de mâna
omului. Este vorba despre o icoană numită „a Stăpânei Noastre din Lidda”
(sărbătorită la 12 martie) . Fără îndoială că natura miraculoasă a originii
sale a fost motivul pentru care icoana aceasta a fost analogată cu cea a lui
Hristos Acheiropoietos, determinând includerea povestirii despre originea ei în
Liturghia mai multor icoane ale Fecioarei, cum ar fi aceea numită „de la Kazan”
(sărbătorită la 8 iulie şi 22 octombrie). În secolul VIII, Sfântul Gherman –
viitorul Patriarh al Constantinopolului, aflat în trecere prin Lidda, a
comandat o reproducere a icoanei pe care, în plin iconoclasm, a trimis-o la
Roma. După înfrângerea ereziei, ea a revenit la Constantinopol. Din vremea
aceea, icoana Stăpânei Noastre din Lidda este numită şi „Stăpâna Noastră din
Roma” fiind sărbătorită la 26 iunie .
Leonid Uspensky, Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă,
Studiu introductiv și traducere, Teodor Baconsky,
Ediție electronică, Apologeticum 2006.
pp. 21-23.
[1]
Conform Tradiției Bisericii,
prima icoană a Domnului Iisus Hristos reprezintă imaginea nefăcută de mână,
Sfânta Mahramă, apărută chiar în timpul vieții Sale pământești: „O relatare mai
detaliată ne este oferită de Mineiul pe luna august, care se reduce la
următoarele: suferind de lepră, regele Abgar a trimis la Hristos pe arhivarul
său Hannan (Anania), cu o scrisoare în care Îi cerea lui Hristos să vină la
Edessa pentru a-l vindeca. Cum Hannan era pictor, Abgar i-a recomandat să facă
portretul lui Hristos şi să i-l aducă în cazul în care Acesta ar fi refuzat să
vină. Găsindu-L pe Hristos înconjurat de o mare mulţime, Hannan s-a urcat pe o
piatră pentru a putea să-L vadă mai bine. A încercat să-I facă portretul, dar
nu a reuşit, din pricina „slavei negrăite a chipului Său care se schimba mereu
sub puterea harului”. Văzând că Hannan încearcă să-I facă portretul, Hristos a
cerut apă, S-a spălat, Şi-a şters faţa cu o maramă, pe care au rămas fixate
trăsăturile Sale. I-a dat marama lui Hannan pentru ca acesta să o poarte
împreună cu scrisoarea către cel care îl trimisese. În scrisoarea Sa, Hristos
refuza să meargă la Edessa, dar îi promitea lui Abgar să i-l trimită pe unul
dintre ucenicii Săi, de îndată ce şi va încheia misiunea. Când a primit
portretul, Abgar s-a vindecat de ce avea mai grav, dar câteva urme i-au rămas
totuşi pe faţă. După Cincizecime, Sfântul Apostol Tadeu, unul dintre cei 70, a
venit la Edessa pentru a încheia vindecarea regelui, care s-a convertit. Abgar
a înlăturat un idol care se găsea deasupra uneia dintre porţile cetăţii, punând
în loc sfânta maramă. Dar strănepotul său s-a întors la păgânism şi a vrut să o
distrugă. Episcopul cetăţii a zidit-o, aprinzând în nişa din faţa ei o candelă.
Nu numai că imaginea a rămas intactă, dar s-a imprimat pe faţa internă a ţiglei
sub care stătea, în amintirea acestui eveniment există astăzi două tipuri
iconografice ale sfintei marame: una în care chipul Domnului este reprezentat
pe o pânză, cealaltă – unde nu apare o pânză, Sfântul Chip fiind redat aşa cum
s-a imprimat pe ţiglă, adică aşa cum se afla la Hierapolis (Mabbugh) în Siria.
Împăratul Nichifor Fokas (963-969) ar fi transportat-o la Constantinopol, în
965 sau 968.” (Leonid Uspensky, Teologia
icoanei în Biserica Ortodoxă) [nota noastră]
[2] Calendarul Bisericii Ruse, unde iconografia Fecioarei este foarte dezvoltată, menţionează 260 de icoane ale Sale care au făcut minuni şi sunt sărbătorite liturgic. Cât despre numărul global al denumirilor acordate icoanelor Fecioarei, Mineiul lui Serghie (Annus ecclesiasticus graeco slavus, vol. I, ed. a II-a, 1900) menţionează 700.
[3] Astfel, printre vechile reproduceri ale Fecioarei de tip „Umilenie”, nu cunoaştem nici una care să coboare dincolo de secolul X (în biserica regală Kilise – 963-969 – v. V. N. Lazarev, Istoryia vizantiiskoi givopissi („Istoria picturii bizantine”), t. I, Moscova-Leningrad, 1947, p. 125). În ce priveşte tipul „Odighitria”, acele prototipuri pe care le cunoaştem urcă până în secolul VI (Evangheliarul lui Rabula; v. N. P. Kondakov, Ikonografiya Bogomateri („Iconografia Maicii Domnului”), t. I, pp. 191-192.
[4] N. P. Kondakov, Iconografia Maicii Domnului (în lb. rusă), t. II, p. 154. Binecunoscuta scriere în apărarea icoanelor, adresată împăratului Constantin Copronimul şi adesea atribuită Sfântului Ioan Damaschinul vorbeşte şi ea de o imagine a Fecioarei pictată de Sfântul Luca. Potrivit datelor ştiinţei actuale, această scriere aparţine unui autor necunoscut şi cuprinde predici ale Sfinţilor Ioan Damaschinul, Gheorghe al Ciprului şi Ioan de Ierusalim (v. G. Ostrogorsky, Seminarium Kondakovianum, I, Praga, 1927, p. 46 şi, de acelaşi autor, Histoire de l’Etat byzantin, Paris, 1956, p. 179).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu